Zambeste, te rog!

Dormeam linistita. Visam, cred; nu sunt sigura. In orice caz, mi-am pierdut suflarea, pret de 30 de secunde...estimativ desigur, pentru ca eram mult prea speriata ca sa realizez. Nu ma puteam nici misca. Mi se mai intamplase de multe ori, si inca mi se mai intampla. Dar in noaptea aceea, in timp ce stateam imobilizata, cu ochii larg deschisi, sufocandu-ma, in camera a intrat un baiat. Sau cel putin asta am vazut eu. Era semiintuneric, asa ca mi-a fost greu sa vad exact. M-am panicat. Nu puteam misca decat privirea...Sa-ti descriu senzatia? Ei bine, in momentele de genul acesta, e ca si cand ai un cosmar cu ochii deschisi...iti doresti enorm de mult sa poti respira, si te intrebi daca iti vei mai reveni...incerci cu toata forta sa dai din maini, din picioare, vrei sa tipi, sa zbieri, sa chemi pe cineva langa tine, dar nu poti...
Si in timp ce il priveam speriata, el s-a apropiat de mine, incet, s-a aplecat deasupra urechii mele stangi, nu a scos niciun cuvant...tot ce am auzit de la el, a fost:"Psssst!". Am simtit ca vrea sa-l urmez. Apoi s-a ridicat si a iesit pe usa, in hol. Din noaptea aceea, am inceput sa-mi inchid usa de la camera. Iesind pe usa, am inspirat adanc, si am putut sa ma misc. Ciudat e ca mi-era prea teama sa ma misc acum, gandindu-ma ca s-ar putea intoarce.
Majoritatea imi spun ca am visat. Eu sunt sigura ca acea noapte a fost reala.
Se spune ca moartea iti apoare in vis, si daca nu te temi de ea, nu te ia. Eu m-a temut. De ce m-a lasat? De ce a venit? Ce am facut? Sper doar sa fi fost prima si ultima data...Stiu ca nimeni nu e pregatit sa moara. Si poate ca nimeni nu doreste asta. Si mai ales, nu ne dorim ca persoanele dragi noua sa moara. In final, cel mai dureros este sa traiesti o vesnicie si sa-i vezi pe toti din jurul tau crescand, imbatranind, si murind. Viata e un fel de plastilina pe care fiecare o primeste cand se naste, si are libertatea de o modela dupa propriul plac.
Am decis sa modelez zambetul. E cel mai frumos lucru pe care-l poti darui cuiva, si pe care cineva ti-l poate darui tie. Mi-ar place sa traiesc zambind. Imi doresc sa am toata viata senzatia pe care o ai cand mergi la mare, in timpul verii: nicio grija, nicio suparare, doar distractie, amuzament...zambete.
Zambeste, te rog!

Si atunci, ca si acum?

Candva, pe cand norii erau roz, si soarele putea fi atins, exista o fetita...mica...mica...mica. Avea parul portocaliu, pe alocuri cu suvite blonde, decolorate de razele soarelui, o fata senina cu ochii negri ca pamantul, si gene lungi si dese, un nasuc cat o unghie, si o gura cum nu se mai vazuse, cu buza superioara mai mare decat cealalta. Era slabuta, si cand alerga parca zbura. Parea sa nu aiba nicio grija in lumea asta in care traiesti si tu. Purta mereu rochite in culorile curcubeuilui, brodate atent de bunicuta ei cu danteluta la maneci si guler, si cu fundita in talie. Intotdeauna zambea, si nu refuza pe nimeni. Obisnuia sa se plimbe zilnic pe malul lacului, prin padure, pe campii, admirand imprejurimile si intorcandu-se mereu cu o floare la bunica ei. Cu ea locuia de altfel. Si pentru ca de cand se nascuse fusese inconjurata de dragoste si afectiune, la randu-i impartea aceste sentimente tuturor copiilor de varsta ei.
Visa la caluti roz si galben si violet si rosii...dorea atat de mult sa fie o printesa, sa poarte o coroana cu pietre pretioase si sa aiba o rochie din catifea rosie, cu fire de aur, lunga pana in pamant, cu maneci largi, sa semene cu un fluture. Se gandea desigur si la un anume print...blond, chipes, musculos, puternic, care sa o protejeze de pericole, de fiintele raului, care sa o iubesca si alaturi de care sa traiasca pana la adanci batraneti.
Dar vezi tu, nimic nu poate fi atat de perfect nu-i asa? Nici chiar fetita noastra. Ea nu avea cum sa-si indeplineasca niciun vis, pentru ca cineva o vrajise: nu avea sa creasca mai mult decat crescuse deja. Avea sa ramana mica...mica...mica pentru totdeauna. Ea considera asta un blestem. Vroia sa cresca...trebuia sa cresca...
Si pentru ca eu sunt cea cu siloul in mana, fetita m-a rugat sa-i dau voie sa se tranforme intr-o femeie. Ce puteam face? A clipit de doua ori si m-a cucerit. Asa ca am decis sa schimb cursul povestioarei...I-am permis sa devina adult.
Astfel, la 14 ani, era cea mai frumoasa domnisoara. Nu exista in lume una care s-o intreaca. Dar la 17 ani, a decis ca parul e prea lung si in plus isi doreste o frizura mai speciala. Toate fetele aveau par lung si cret...ea dorea sa fie unica. Asa ca s-a tuns...Vazuse recent un videoclip de-al Rihannei si a decis sa-i adopte coafura...Greseala mea. Nu trebuia sa i-l arat. Dupa cateva zile, celelalte fete i-au urmat exemplul...Si s-a gandit domnita din poveste ca trebuie sa mai schimbe ceva. I-am aratat o poza cu P!nk...Si a ineput sa se machieze cu mult fard negru. I-am sugerat si eu sa foloseasca ruj rosu pentru buze. Zis si facut. Era unica nu-i asa?
Bineinteles ca nu a durat prea mult. Curand a vrut sa mai schimbe ceva, si mi-a mai cerut idei...M-am gandit eu asa...la...Paris Hilton. Si-a luat un catel, pe care a inceput sa-l plimbe de colo colo intr-o posetuta roz deschis. Ce?! Daca ei i-a placut...
Cu toate aceste tranformari, tot nu a fost multumita. Si-a amintit ca in acel videoclip de i-l aratasem eu, vazuse ea o chestie din care iesea fum. M-a intrebat ce e...I-am raspuns simplu: o tigara. Normal ca a vrut sa incerce. Aveam in casa un pachet cu doua tigari ramase si i-am dat ei una, dupa ce mi-am aprins si eu. A inceput sa-i placa.
Mai apoi, serenadele alea lente care au mesaje decente si vorbesc despre cum lumea este un loc in care iubirea domneste si bla-bla-bla...au inceput sa o streseze...Avea nevoie de un bit...de un ritm mai alert...Sa dea din solduri...Am lasat-o pe ea sa-si aleaga o melodie acum...Si stii ce si-a ales? Dintre toate melodiile si-a ales o manea...I s-a parut ei dansabila. Dar nu putea sa danseze fara un cavaler langa ea...Asa ca l-a cerut pe Dan Balan.
Pe parcurs toate au inceput sa o plictiseasca...I se parea totul banal, nu gasea nicaieri nimic interesant de facut...Si bunica o tot stresa, asa ca a si plecat de-acasa...
Peste ani, a devenit femeie...dar nu a putut sa poarte o rochie asa cum isi dorise, pentru ca mancase mult fast-food, si nu se gasea nimic pe masura ei...
In final a ramas singura...
Spune-mi tu de citesti acum, intelegi ce vreau sa spun?

Cu cine?

Cu cine vorbesti tu cand izbucnesti de fericire, sau simti ca explodezi de durere? Ai tinde sa spui dintr-o suflare: "cu prietenii mei". Eu iti spun dragule, sa te indoiesti de fiecare sfat, promisiune, juramant de-ale unei bune prietene. Stii ce va face? Te va privi plangand si-si va spune ca esti patetic.
Totusi, exista una din zecile de persoane care se proclama a fi prietenii tai, la bine si...niciunde mai departe, o persoana ce nu va ezita in a se bucura pentru rine, sau a suferi cu tine.
Eu sunt mai norocoasa poate. Poate ca prin scepticismul meu i-am dat pe toti deoparte. Si stii ce-mi spun: lasa-i sa se duca dracului. Am in orice caz cativa oameni ce mi-au demonstrat ca merita.
Eu le multumesc si le sunt profund recunoscatoare.
Dar te intreb pe tine...maine cand vei avea un secret al tau, ce vei face cu el? Sfatul unei straine: rupe-l in mii de bucatele, si ofera-i prietenului tau o singura parte din el...Ai puterea?!
Eu te pup si te bat prieteneste pe umar.